Despre oamenii fara vicii

Mi-e frica de ei. E deja reflex ca, atunci cand intalnesc o persoana noua, sa ii inspectez atent, mecanic, minutios, posibilitatea existentei unui viciu evident. Iubesc fumatorii, dependentii de cofeina, oamenii care se bucura de-o bere mai mult decat de-o cola, barbatii care intorc capul dupa femei.

Pe principiul what you see is what you get, existenta unui astfel de viciu oarecum ma linisteste din doua puncte de vedere: o data ca omul e pana la urma om, si , uite, are un defect, il cunosc, ma pot apara de el. In al doilea rand ma linisteste pentru ca, din cauza unui principiu stupid de-al meu, consider ca viciul EVIDENT este si cel mai mare- Ah, e fumator. Ce bine. Bine ca nu e … (fill in cu altceva mai grav).

Totusi, uneori, viciul evident nu exista. Nu ma panicheza nimic mai tare decat respectiva aparentza de “too good to be true”… pentru ca vorba aia, daca pare prea bun pentru a fi adevarat, chiar este.

Intamplarea face ca, recent, sa dau tocmai peste o astfel de persoana. In spatele aparentei de perfectiune se ascundea insa cea mai flexibila… inflexibilitate.

Coarnele sigurantei mele taurine bovine presimt impactul cu un zid foarte solid de cauciuc.

Prefer fumatorii.

 

Ma fascineaza actorii

 

La 3 noaptea, cand incerci sa adormi incolacit intre perne, dar cu televizorul deschis pentru a fugari bizareria viselor inspirate din ultimele vizite pe deviantart ultimul lucru la care te astepti este soneria interfonului. Dar asa sunt actorii, daca ai actori in anturaj trebuie sa iti pastrezi jaluzelele ridicate, invitatie nocturna pentru cei ce cutreiera noaptea cand nu mai e nimic altceva de facut.

Deschid usa. Lion, cu obisnuitul sau aspect de placebo in dizgratie, rotind pe degete un pachet de Viceroy pe trei-sferturi gol, cu cearcane vinete si privire ce porneste din ceafa, sprijindu-se de tocul usii. Il intreb daca s-a gandit vreo clipa ca puteam fi cu cineva, imi raspunde ca nu, ca daca as fi fost cu cineva probabil as fi tinut luminile aprinse si nu as fi avut buzele atat de palide. Zambesc si il invit inauntru.

Ma fac ghemotoc in pat, invelindu-ma, Lion se tranteste pe jos, sprijinindu-se cu spatele de unul din scaunele de la bar. Sta cu o tigara in mana, nu si-o aprinde. Vorbeste si nu aud ce spune. E un spectacol in sine, cum isi ingusteaza ochii, cum isi injumatateste zambetele, aruncandu-le intr-un singur colt al buzelor, cum maltrateaza tigara neaprinsa. Such a sly guy.

Ma intreaba daca mi-e somn, ii spun ca nu, e interesant ce spune, dar nu aud o vorba. Raspund instinctiv, pentru ca il cunosc. Stiu ca urmeaza sa imi spuna ca se simte singur. Da, hello, so do I. Ce straniu, astea sunt raspunsuri la intrebari care nu se pun niciodata. Cand e ultima oara cand ai auzit intrebarea “Cat de singur/a te simti?”. Nici nu conteaza, de regula e ceva ce vine dinauntru, e o afirmatie nu un raspuns.

Inainte de a ma strecura inapoi in visele mele cu iz de deviantart, il aud murmurand ceva despre vacanta noastra prin benzinarii la marginea orizontului, fara “cineasti, cinefili si alti iubitori ai artei”. Vacanta planuita de acum un an, niciodata concretizata. Inceput de noiembrie, momentul bilanturilor anuale.

Aud usa inchizandu-se in urma lui.

Psiho-terapie pe pelicula

Citeam scenariile lui Radu (Radu a devenit trademark asa ca ii dau numele real).

Azi, in urma unei discutii agresive cu Marascu, s-a ajuns la concluzia ca orice scenariu rezultat cat de putin din experienta noastra de viata (a noastra aka a studentilor) este, inevitabil, un scenariu prost. E prima oara in 4 ani cand nu ii dau dreptate lui Marascu.

Ce preferati sa vedeti? Inca un film despre revolutie, care, ok, atinge o problema socio-politica de mare insemnatate- dar la care nu poti sa relate la un nivel personal/emotional, sau un film despre obsesiile omului din spatele camerelor? Chiar am ajuns in punctul in care filmul “de autor” e de aruncat la gunoi? Salvam masele si ucidem indivizii?

Scenariile lui Radu sunt proaste, indubitabil, si omul are idei putine si fixe: el a iubit o fata in liceu, o fata care nu l-a iubit. E cliseu, e stupid si pueril, e in toate felurile, dar cu totii am iubit pe cineva in liceu care a lasat vreun fel de rana. E uman, e emotional, nu e talentat dar e ADEVARAT.

Asadar? Aruncam obsesiile la gunoi si dezvoltam subiecte de stiri? Chiar se pune capat psiho-terapiei pe pelicula?

Tired & Unavailable

Oboseala cronica. Am adormit imbracata pe un colt de canapea si m-am trezit cu degetele inghetate. Casc si am cearcane. 3 ore de somn furate intre 2 si 5 dupa-amiaza. Pe messenger stau invisible ca shoparla pe calorifer.Stiu ca am ochii rosii dar nu vreau confirmarea oglinzii. Oglinzile ar trebui interzise/ executate in public in zile ca astea.

Sar peste cateva piese in winamp, ma sugrum cu un Nevermore si ma strecor in fata televizorului, cu o perna in brate. Zilele astea sunt tired & unavailable.

5:11a.m. shoot me!

Limite si limitari. Prea putine ore de somn, si mai putine ore de somn cu vise. In noaptea asta- nici macar un minut. Inca o data, navighez printre realitati, cu ochii intredeschisi si degetele pe tastatura.

Capitolul I

Despre limite. E straniu in cate feluri te pot surprinde oamenii. Jackson si-a facut blog. Bizar. Atat de bizar. Bang! Shoot me in the head! Sa-si imprastie gandurile pe 360. In ochii lumii, in ochii prietenilor, cu scopul de a ajunge cumva la mine (?!). I-am spus acum cateva zile ca ajuta asta, ca il ajuta pe el, ca ma ajuta pe mine. Sunt lucruri pe care nu mai pot/vreau sa le aud.

In avatarul lui- poza cu noi. De pe vremuri, o poza care imi placea mie. As fi ucis pentru asta acum un an. Pentru ce scrie acum in blog. Pentru un avatar. Diferenta dintre acum si atunci. Limite. Le-am sarit pe toate si m-am aruncat in gol. N-am ucis. Ar fi trebuit? Nu (mai) conteaza.

Sunt goala ca pachetul de Marlboro din fata mea. Am primit demult un sms in care Zenith imi spunea ca s-a saturat sa mai fiu tigara care face diferenta dintre un pachet pe jumatate gol si unul pe jumatate plin. Nu stiu altfel.

Shoot me again!

 

Capitolul II despre altcineva si cel mai mult despre mine (ca intotdeauna)

Limitari. Sociale. Conventii si cenzura. Corp si minte, niciodata la fel. As mazgali zidurile cu vopsea rosie, scriind “Am nevoie sa ma atingi! Oricum!”. Imi lipsesti? Bullshit. Imi lipseste o tigara din pachet si bricheta cand am nevoie de ea. Tu nu imi lipsesti. Tu ma arzi. Absenta ta. As vrea sa te vad 2 minute si sa iti desenez conturul buzelor cu degetele. Mi-as aprinde o tigara, as rumega un “Mi-e bine cu tine” , m-as simti turata la maxim ca un motor diesel cand intra limitatorul, si as pleca din nou, ametita de contact, luand viraje aiurea si semafoare pe rosu.

Shoot me for good!

Probabil chiar exista chimie intre oameni.

Despre biliard si arici

 

Lui Casio ii place cand ploua. Il vad cum se uita pe geamul ingust al subsolului afara. Piatra Craiului nu se mai vede in ceata, desi e abia 8 seara. Las tacul sprijinit de un perete ca sa imi aprind tigara. Casio se intoarce, cu privirea lui de renegade nehotarat.

“Dai azi?”

Ii fac semn din cap afirmativ si iau tacul in mana.

“Rosie la … la mijloc”

Se aude pocnetul bilei care ricoseaza abrupt in alta directie decat cea intentionata.

“Auzi… iti imaginezi cum ar fi daca ar cadea stalpul ala… Sa fie un trasnet d-ala nashpa si sa cada… Iti dai seama cum ard amandoua casele?”

Casio se joaca nepasator cu tacul, aruncand o privire prin geamul ingust.

“Stii ce ma gandeam? Ca tot e maica-ta speriata de trasnete si d-astea… cum ar fi frate daca ar lovi direct in casa, fara stalpi de telegraf si alti intermediari… Verde in coltul din stanga…”

Bila se strecoara in gaura.

“Hai da la neagra, mai bine de atat nici nu putea fi…”

Casio isi sterge varful tacului cu creta, ramanand cu ochii fixati pe geam.

“Cred ca tocmai am vazut un arici”

“Cea mai tare chestie ar fi sa se ciocneasca luna… de pamant…si o vezi asa mare, mare… MARE…”

Casio rade si loveste. Rateaza. Ma apropii de masa, rumegandu-mi gandurile.

“Ar fi genial de filmat… si muntii si toate se contureaza din ce in ce mai clar… si ramane… ce ramane? Oare cum ar arata pamantul cu luna infipta in el? Albastra la mijloc…”

Bilele se ciocnesc, amintindu-mi de propriile vorbe- daca alba ar fi luna si albastra pamantul…

“Ar arata ca … ca colacii aia polonezi… Iti dai seama in ce hal s-ar invarti…uite ca acuma, cand am dat-o cu efect…”

Albastra dispare in gaura. Ma invart in jurul mesei, cautand o pozitie potrivita.

“De ce dracu tot ce tine de sfarsit trebuie neaparat sa fie spectaculos cand pana la urma toate chestiile importante care se termina mor de la sine?”

Ma prefac ca nu il aud si lovesc. Ratare totala, alba intra intr-o gaura aleatorie. Casio isi ia pozitia, atent, continuand.

“De exemplu relatiile… ce a fost asa spectaculos la modul in care s-a terminat intre noi?”

Bilele se ciocnesc, neagra ricoseaza aleatoriu pe masa. Ma sprijin in tac.

“Nimic, dup-aia poate a mai fost ceva…”

“Dup-aia?”

“Da, dupa, stii, cu LuckyStrike, ti-am povestit…”

Casio lasa jos tacul, uitandu-se lung in ochii mei.

“Si care-a mai fost faza si cu LuckyStrike asta? Ca avea motor si cativa ani in plus? Si apetit for za drama? Ce dracu, ma…”

“Nu frate, faza a fost ca el imi trimitea sms-uri cu noapte buna iubito… Galbena in dreapta…”

“Esti nebuna?”

“Nu frate, uite… lovesc cu manta si o dau fix perpendicular…”

“Hai ca nu la asta ma refer… credeam ca nu-ti plac fazele astea… cu iubito si bla-bla-bla…”

Lovesc. calculele se dovedesc a fi corecte. Pe masa au ramas doar neagra si bila alba.

“Eh, ziceam si eu asa… So girly, right? Oricum chestiile astea nu sunt genu’ tau… Nu ma intelege gresit… ”

Asez tacul pe marginea mesei si ma intind pentru a ma dezmorti.

“Chiar nu vreau sa ma intelegi gresit, le ai si tu pe-ale tale, da’ faze din astea nu faci… sau nu ai facut cu mine… sau nu ai face… not in a million years…”

Casio isi sprijina coatele pe pervazul geamului, ingandurat, apoi se lumineaza subit la fata.

“Hai ca ies putin… E un arici acolo, pe bune… Hai ca ma duc sa ti-l aduc. Il chinuim putin si-i dam drumu…”

De ce nu ascult ARP in masina

 

Acum un an, cam in perioada asta, Jackson a reusit sa dea cu roata Astrei de o bordura, indoind total janta si rupand bieleta. Intoarcerea cu frana de mana pe o strada ingusta poate trezi admiratie eterna si neconditionata din partea gagicilor, dar isi cere si tributul financiar. In aceeasi noapte am plecat spre Oradea, pentru achitarea platii Opelului ce zacea cu un “picior” rupt in garajul lui Jackson.

Amic nu intotdeauna dorit dar de cele mai multe ori util, un tip pe care il voi numi Milka s-a oferit sa ne transporte pana in celalalt capat al tarii, cu conditia de a ne intoarce a doua zi la timp pentru a intra in operatie. Milka e genul de “tip ocupat”, cu doua joburi- asistent pe la o facultate si chirurg de profesie, care noaptea isi ineaca amarul in apa plata, preparand beefteak-uri in Shorley si intretinandu-ne pe noi, cei putini dar dispusi sa il asculte, cu aberratium integrum pe diverse teme.

Ii eram simpatica lui Milka, imi spunea “tu esti mic si te pun in cui daca nu esti cuminte”, facand sugestiv gestul de a agata ceva in cui, dublat de o mecla imbecilizata. Ii placea sa conduca cu mine pe locul din dreapta pentru ca puneam intrebari constant, despre el, despre masina, despre drum, despre muzica, despre nimicuri, despre job, redimensionand raportul timp/kilometri.

Ascultam Anthrax si traduceam stupid versurile de la “Among the Living” in timp ce Jackson dormea in spate. Noapte, ora 4, linia alba a soselei. Axel Rudi Pell “When a Blind Man Cries”. Ma gandesc ca poate Milka sufera la vreo amintire bizara ascultand piesa asta, asa ca tac, privind linia alba, intrerupta. Gandurile fug, aud vag respiratia lui Jackson pe bancheta din spate. Cand redeschid ochii constat ca linia alba nu mai e fragmentata. In lumina farurilor observ parapetul, ma uit la Milka. Ce Dumnezeu doar nu doarme… Boul asta doarme la volan!

Trag de volan dreapta, Milka tresare la auzul unui claxon. Impulsul format pe motor nu s-a dovedit suficient de puternic la mine, desi primul gand a fost sa deschid portiera si sa sar. Ma inclestez pe frana de mana in timp ce Milka trage de volan. La viteza asta ne rasucim si ne pocneste in spate. Orice e mai bine decat impact frontal. Tziuie strident inca un claxon, ma orbesc farurile, apoi din nou intuneric bezna. Opresc muzica, uitandu-ma la Milka. Jackson s-a trezit, sta in fund pe bancheta, cu ochii mari. Nimeni nu spune nimic.

Trage pe dreapta si coboram. O tigara. Una din cele mai bune tigari din viata mea. Milka bea Red Bull. Imi pulseaza tamplele.

N-am ascultat si nici nu voi asculta vreodata Axel Rudi Pell la volan.

proud to be loud

2:24 am. Ultimele tigari, cu playlistul schimbat. Pantera, albumul din ‘88. Power Metal. Cuz I’m proud to be Loud! . Indiscutabil Cowboys from Hell e mai bun, dar albumul asta ma face sa ma simt bine. Acum cateva minute, in masina, in drum spre non-stopul care imi alimenteaza obsesiile cu tigari, mi-am amintit de el in timp ce imi urla in CD-player. M-as putea lipsi de solo-uri. Doar catchy rhythm. Exact ce e nevoie pentru o plimbare nocturna cu masina.

Citeam ieri aici despre birouri dezordonate. Biroul meu, imposibil de imortalizat in pixeli, ci doar in cuvinte, ar fi candidat cu succes pentru titlul de regele haosului, cea mai bizara poarta spre lumea virtuala.

In stanga sunt pixurile, care nu scriu, evident (inafara de cel rosu, cu care am desenat saptamana trecuta). 6 DVD-uri din care 4 nu merg, unul cu filme si altul cu niscai live-uri Pink Floydiene. O agenda mazgalita, o sticla de Leffe ramasa din weekend, o bricheta albastra nefunctionala si o sticla de Cola bauta pe jumatate.

In fata- o cutie de Santal (goala), o punga cu mucuri de tigari si scrum a carei destinatie este cosul de gunoi de sub birou, dar care imi pare foarte decorativa in momentul de fata, o sticla de Lipton Ice Tea Green la 1,5 L (Lemon nu aveau), oja neagra, bricheta galbena functionala si cheile de la masina.

In dreapta- scumiera plina, doua pachete de Marlboro, cheile de la casa, un pachet de biscuiti aproape neatins + firimiturile aferente, mobilul, lumanarea cu/de vanilie, un pachet de orbit, un ambalaj de Orbit, o vrajeala pentru par intr-o sticla roz si anticonceptionalele (pe care mai nou am inceput sa le folosesc si pe post de calendar- foarte inteligent cel care s-a gandit sa puna numele zilei deasupra fiecarei pastile. Asa stiu si eu de exemplu ca azi e Miercuri Joi).

Toate astea plus o imprimanta, lampa de birou, modemul de la ADSL si 5 boxe din care se aude Pantera – Rock the World.

PS: am schimbat poza. Este ca arata totally gay and so 80’s coverul albumului? ce conteaza, erau si ei tinerei…

Ce faci cand ti-e dor de cineva?

Nimic. Te agati de cuvinte si astepti sa treaca… indiferent ce altceva trece odata cu dorul.

Ulver – Nowhere/Catastrophe in heavy rotation in playlist de aproximativ 4 ore.

” You fly, or rather float,
Drift through an enormous dark room
A room of noises

Endless shimmering glissandi
Crackling pizzicato
Coal black, turbulence holes of bass drones

But otherwise empty

No planets, no meteorites
If anything, perhaps fine dust clouds of exploded music

You float there, somewhere between pleasure and fear
In a piece of time you can’t determine
You’re everywhere but in the present

Hey you disappear further and further
Into these incalculable rooms
And your personality fades away
Your features evaporate, your body decomposes

And your last thought is that you have become a noise
A thin, nameless noise among all the others
Howling in the empty dark room”

Hey, doar v-am spus ca domnu’ Garm stie sa scrie versuri. Urasc cand altcineva imi scrie gandurile better than I ever could.

Review Head Control System – “Murder Nature”

Okay, am promis review, iata ca fac review. Nu ca ar interesa pe cineva. Ei bine, incep prin a spune ca, dupa mine, Garm are una din cele mai sexy voci pe care le-am auzit. Pe langa voce sexy se mai poate lauda si cu niste versuri simpatice, cu un “je ne sais quois” al lor, de genul:

“Is a vampire
In the mirror
Eternal?”

Mi-ar fi placut Head Control System daca nu as fi ascultat Ulver sau Arcturus. Nici asa nu imi displace in totalitate, doar ca nu vad rostul unui astfel de proiect? Sustinerea globalizarii? Al doilea gagiu din proiect (care da, e portughez…) stie sa faca de toate (clape, tobe, chitari si cred ca si bas -desi basul nu se aude- vorbim de avantgarde, nu uitati), dar hell, le face intr-un stil atat de “Blood Inside” incat uneori am senzatia ca am incurcat albumele intre ele. Singura diferenta- e mai putin teatral si mai putin pretentios. Ceea ce nu stiu daca e de bine sau de rau.

Prima piesa- “Baby Blue” (inspirat, nu? ) e total reprezentativa pentru album si chiar reuseste sa sune bine, intr-un stil firesc pentru Garm. I love layered vocals si walls of sound. Pe la minutul 3 deja ma plictisesc (revin, piesa e reprezentativa pentru tot albumul…), forteaza nota, prea multe instrumente de-odata… si bun, am inteles ca portughezului ii plac poliritmii dar se cheama poliritmi tocmai pentru ca variaza. Ascult in continuare de dragul lamentarilor lui Garm, in incercarea de a intelege versurile. Nu le inteleg. Nici nu conteaza, dupa cum spuneam are voce sexy.

Ultime mentiuni: am citit, inainte de a ma apuca sa scriu, cateva review-uri pe aceeasi tema. Se spune despre albumul asta ca ar fi “very heavy”. Nu e. Se spune ca e “Meshuggah and Tool rip-off”. Nu e (oricat de bine… sau rau ar suna asta). Se spune ca e altceva fata de Ulver. Nu e. E Blood Inside tradus pe intelesul tuturor. Ma bucur ca nu au masacrat Perdition City.

Probabil nu as fi ascultat Head Control System daca nu ar fi fost coada norvegianului bagata pe-acolo. Si da, poate as fi vrut sa fie a Tool rip-off, ca sa imi justific intentiile clare de a-i trimite lui Garm un mail in care sa ii sugerez sa preia microfonul din Tool. Sa cante Maynard cu portughezul. Hell, ma pot lipsi chiar si de versurile lui Maynard. Sa il concedieze de tot. Irevocabil. Sa il izoleze la vie si sa il lase sa faca vin- se pare ca e singurul lucru la care se mai pricepe in ultimii 5 ani.