car crash

Am fost in multe close-call car/motorcycle accidents dar niciodata nu am fost atat de aproape.

Eu, o fosta colega de liceu (pe care nu am mai vazut-o de vreo 4 ani) si fostul meu prieten – intr-un Logan cu interior de Aro. Sub pedale se afla celebra “blana”, alba si de miel probabil, pufoasa. Masina merge in deriva, caci noi, singurii 3 pasageri, jucam carti pe bancheta din spate. Navigam in deriva pe drumul cu patru benzi, marginit de copaci, foarte asemanator cu ruta Bucuresti-Galati via Buzau. Am senzatia de vara. Apoi vad prin parbriz cum benzile oscileaza, privesc in fata si vad un TIR. Pe doua benzi. Pe amandoua cele doua benzi. Un cetatean la volan care cauta ceva in torpedoul TIR-ului.

Incerc sa sar peste bancheta, sa calc frana, dar nu pot. Colega de liceu priveste fix. Jackson apuca volanul cu doua degete si incearca sa corecteze traiectoria.

Apoi, senzatie de montagne russe. De parca drumul nu ar fi drept, de parca am cadea inspre TIR, din ce in ce mai repede. Ma surprinde vantul- amandoua portierele deschise. Companionii de calatorie au sarit, am ramas numai eu in masina. Cu maxima luciditate constientizez pentru prima data faptul ca ar putea sa doara foarte tare, pentru ca incerc si eu sa sar, sa ma imping cumva prin usile deschise, dar inertia masinii ma impinge in fata, in timp ce toate organele mele se smulg inapoi, inspre siguranta.

Si imi dau seama ca n-are sens. I won’t make it!

Ma trezesc aproape in picioare, aproape jos din pat. Rasuflu si aprind o lumina. Apoi doua. Apoi bricheta. Apoi o tigara. There goes my sleep.

6:30 dimineata. How lame is that?