die die my darling

Exista voluptate in vinovatie.

Sa imi musc buzele si sa spun “Imi pare rau”, sa am ochii cenusii si genele apasatoare, bratele sa se alinieze descendent pe langa linia corpului, degetele sa se rasfire.

Sa iti ghicesc in tarot cum ma pierzi. Sa nu plec. Sa nu raman.

Sa iti las un sarut in palma si o muscatura intre omoplati.

Sa te privesc cum pleci. Sa te opresc chiar in pragul usii.

Sa iti las o urma de ruj pe ceafa. Sa o intind cu degetele.

Sa te zgarii cu ochii.

Sa iti dau o palma. Sa iti zvacneasca obrazul. Sa te incrunti.

Pentru ca tu nu stii ce inseamna “Imi pare rau”. …

 

Sau stii?

“Blogul care nu imi spune o poveste nu primeste commentul…”

Imi amintesc cu placere de primul blog (momentan in paragina) pe care l-am tinut cu sfintenia entuziasmului de novice. Acum 3 ani tocmai se lansase weblog.ro, urmas mult dorit al celebrului LiveJournal.com, unde intram cu totii (noi, voyeuristii sentimentali), salivand dupa cate o invitatie. Weblog-ul a rupt tot, in sfarsit aveam un jurnal online, in sfarsit ne putem mazgali gandurile pe toti peretii, pe de-a moca, fara invitatii si protocoale.

Weblogul era marfa, era total customizabil (mult mai tarziu au bagat temele) si chiar avea functia de jurnal online. In perioada respectiva, pe weblog atmosfera era foarte relaxata. Pe atuncii oamenii inca respectau ideea de “jurnal”. Vorbeau despre alti oameni. Vorbeau chiar si despre ei. Nu incercau sa fie amuzanti, nu criticau nimicuri, nu isi asumau rolul de buletin informativ. Pe weblog.ro chiar gaseai povesti, cu cap si coada, cu emotie reala, cu personaje vii, replici witty sau disturbing.

And yet, desi era misto, s-a ajuns aici. S-a ajuns sa rascolim ziare, filme si muzici doar pentru a ne da cu parerea. Si eu fac asta. Doar-doar o fi cineva de acord, o fi cineva impotriva, o fi cineva dispus sa lase un comment. Chiar despre asta e vorba in toata povestea cu bloggingul?

Poate memoria rastalmaceste gandurile, dar stiu ca pe weblog, la inceput, fiecare blog era o lume. Arata altfel, vorbea altfel, povestea altceva. Pe weblog nu aveai categorii sau alte gadgeturi, in schimb puteai customiza pagina moca, fara sa fie nevoie sa platesti 25 de coco pentru editarea unui amarat de CSS. Si acum? Navighezi pe pagini ce arata la fel si citesti aproximativ acelasi lucru, se arunca pareri pe aceleasi subiecte, se trag ganduri la xerox (despre melodia aia cu Ghitza am citit pe cel putin 6 bloguri diferite, la interval de doua zile, FIX acelasi lucru).

Mai bine spune-mi o poveste, impartaseste ceva al tau, fa-ma sa rad cu tine si nu de tine, emotioneaza-ma si vei primi si commentul. Si link-ul in blogroll. Si vizitatorii. Ca in Filantropica, parafrazez: “Blogul care nu imi spune o poveste, nu primeste commentul”.