Devil’s Advocate Reloaded

Fara mare legatura cu categoria in care postez, azi-noapte am revazut Devil’s Advocate (da, da , ala cu Pacino si indianu’ retardat Reeves). Prima oara l-am vazut la cinema, in ‘97 cand a aparut, si am ramas, ca orice copil (in scoala generala/liceu) cu o impresie foarte puternica de coolness. Era cool sa iti placa filmul asta. A doua oara m-am intalnit cu el prin 2000 pe HBO , si ultima (cu siguranta) oara azi-noapte.

Si azi-noapte am constatat ca NU e cool sa iti placa filmul asta. Sau poate este, dar nu se incadreaza in standardele mele de coolitudine. Si asta in principal din cauza ca dramele astea avocatzesti- “vai, apar un om vinovat, eu sunt demonul care elibereaza infractori si le da posibilitatea sa greseasca din nou si din nou” – ma lasa total rece. Un avocat care nu pierde niciodata nu poate fi decat fiul Satanei, raul intrupat, coarne solzi si copite, etc etc. Sa fim seriosi.

Asta ca sa nu mai spun ca maestrul Keanu are fatza de retardat gelat (nu ca ar fi ceva nou acum, dar la momentul respectiv chiar era ceva nou) si dramele lui interne si sfashietoare nu reusesc sa ii deregleze decat o singura shuvitza lucioasa din freza- si asta cred ca se intampla cand moare nevasta-sa.

Cu nevasta-sa e alta poveste. Satana aka Pacino o pune sa se tunda si sa se vopseasca, facand-o sa arate ca dracu’ (nu e intamplatoare formularea) pentru mai bine de juma’ de film.

Si last but not least- finalul. Overrated. Pacino e simpatic (”Call me daddy!”) si cand se enerveaza ia foc de-a binelea. Ca doar e al’ cu coarne. Discursul de doi bani si morala de asemenea : “Vanity is my favorite sin!”. Ah hell, we all know that , yeah right, daca vrei sa apari in revista o sa arzi in flacari si or sa te unga cu smoala aia mici si rosii.

Despre retroproiectiile ieftinache si despre croma realizata mai prost decat in Dune nu comentez nimic. Dau vina pe anul productiei (desi chiar NU e o scuza).

I rest my case… (ah cat de scarba imi e de expresia asta).