Despre cum alegem joburi pe care le uram

Pentru ca urasc publicitatea. O urasc cu pasiune. As interzice-o si as executa-o in public. E parsiva, te imbie cu mitul “ideilor geniale”, te imbata, te mangaie, si la final te plesneste cu brieful peste ochi si iti arunca gandurile intr-un cos de plastic (nu de baschet). Un cos destinat ambalajelor de la tigari si ciocolata.

Pentru ca nu exista idei geniale. Exista doar tigara din mana, din care ai uitat sa mai tragic, cu scrumul Pink Floydian de cel putin doi centimetri, pe care nu il rastorni niciodata – pentru ca ai uitat sa te misti. Sondezi mental prin amintiri, te joci cu sinapsele, cauti, cauti, cauti… Apoi privirea , din nou si din nou, linge brieful, de sus pana jos, pe o parte si pe alta, ca un caine ce cauta un deget care sa il mangaie, macar un deget din intreaga mana ce nu stie decat sa ii dea bobarnace brutale.

Si gasesti! Rasufli! Scuturi scrumul pe tine! Si scrii. Scrii si zambesti. La fel iti zambeste si directorul de creatie, pentru ca el iti aproba conceptul doar pentru a pica de “baiat de treaba”, caci el stie ca cei de la client service isi rod unghiile de nerabdare sa te pocneasca in moalele capului cu personalitatea brandului. Sau poate vor opta pentru metoda si mai sadica, si mai malefica, de a lasa clientului placerea de a stramba din nas in timp ce tu iti rupi degetele de nervi. Necontractat. Si o iei de la capat.

Ce spuneam? A, da, ca urasc publicitatea… dar nu am de ales- nu intotdeauna ai norocul de a-ti alege jobul. Uneori jobul te alege pe tine. Eu am fost aleasa. Am fost? Chiar am fost?…