Iron Maiden – A Matter of Life and Death

Uite ca pot vorbi de rau pana si despre morti. De ce? Foarte simplu: pentru ca atunci cand o formatie face acelasi – dar fix acelasi – lucru de 30 de ani incoace (okay, de 26 de ani, stiu…) inseamna ca au murit si ca doar memoria distorsioneaza auditiv albumele mai vechi.

In cazul in care consideri ca Iron Maiden “are godz”, probabil ai in jur de cinspe ani, te speli pe cap o data la sase luni si porti un tricou decolorat si descusut la umeri cu “Brave New World”, mostenit de la fratele tau mai mare, roacher “batran” care a prins epoca de glorie. Asa ca nu te obosi sa citesti in continuare. Sau citeste si enerveaza-te!

Dupa cum spuneam, “A Matter of Life and Death” duce mai departe pariul Iron Maiden de a scoate din nou si din nou aceleasi piese, in variante din ce in ce mai proaste. Baietii par a avea un simtz al umorului foarte… constant, avand in vedere ca de mai mult de doua decenii nu s-au plictisit de aceeasi gluma. Si poate gluma nu s-a rasuflat (pentru ei), dar muzica da, cu siguranta (si ma indoiesc ca doar pentru mine…).

Okay, poate la alte trupe am condamnat schimbarea de stil, dar e una sa te apuci sa faci “arta” dupa 2-3 albume (cand oricum, daca nu mai ai inspiratia de a merge mai departe in stilul in care ai inceput, probabil nu mai ai inspiratie sa faci nimic altceva, cu atat mai putin “arta” – incep sa urasc acest cuvant), si cu totul altceva e sa ramai constant (stagnant mai bine zis) in aceeasi chestie care te-a facut celebru in ‘80. Come on! Lumea s-a schimbat, vechiul Dodge parcat in praf langa saloon a fost inlocuit de un Dodge Ram de ultima generatie, a aparut telefonia mobila si probabil nevestele trupetilor au dat nastere la progenituri glorioase… ei bine, toate astea nu inseamna nimic pentru Iron Maiden.

Pana la urma, daca e sa o luam logic, lumea cumpara Iron Maiden pentru grafica de pe coverul albumelor (nostalgia e greu de invins, chiar daca Eddie nu a fost niciodata simpatic), pentru vocea lui Dickinson si pentru a avea oricand la dispozitie, in masina, un album fredonabil, plin de sing-along tunes pe care sa le fredonezi la semafor.

Din acest punct de vedere, “A Mater of Life and Death” nu greseste decat la un singur capitol. Grafica exista, avem cranii si tancuri si tonalitate de verde-negru-gri, vocea lui Dickinson e la fel de evocatoare ca intotdeauna (cand asculati Maiden nu vi-l imaginati pe Dickinson in obisnuita pozitie de “destroyer”- cu genunchii flexati, abdomenul supt, brandul pompat in incordarea de a tine microfonul, degetul aratator de la mana dreapta descriind semicercuri amenintatoare catre ascultatori?), dar fredonabilitatea de semafor a disparut. Pe “A Matter of Life and Death” nu mai poti racni modulandu-ti glanda ca la “Seventh son of the seventh son… seventh son of the seventh so-o-o-on…”, nici nu mai poti bate darabana pe solouri dansante gen “Hallowed Be Thy Name” sau “Dance of Death”.

Cu alte cuvinte, noul album Maiden are de toate – grafica amuzanta, Dickinson care inca rules (adica ruleaza… pe Discovery Channel la emisiunea despre avioane) – mai putin elementul cheie care facea din Maiden o formatie departe de a fi geniala, dar cel putin ascultabila.