Mars Volta – Amputechture

Urasc The Mars Volta cu o voluptate ce nu e cunoscuta decat acelora care au fost supusi, asemenea mie, torturii de a asculta intreaga capodopera “Amputechture”. Imi verbalizam efervescent ura de fata cu un prieten (Casio), care, malefic fiind de felul sau, mi-a recomandat calduros sa ma delectez cu acest album fabulos, ca sa pot uri elaborat. Argumentat. Sangeros.

Deci, The Mars Volta. Voi incepe prin a spune ca as face o calatorie in timp si le-as castra toti strabunii. Din nefericire nu pot face asta, cu atat mai mult cu cat, dintr-o nefericire si mai mare, Jorje sau Fernando Alonso sau cum Dumnezeu il cheama pe vocal, suna ca si cum ar fi deja castrat. Deci… cine s-a ocupat de castrare, nu numai ca n-a actionat in timp util, dar a gresit si tinta.

In continuare… cum isi permit acesti tocilari emigranti hispanici cu paru’ cret sa abuzeze in asa hal de timpul meu incat sa creada ca imi pot ocupa 16 minute pretioase din viata cu o incercare nereusita de-a lor de a face un solo de chitara?! – pentru ca Tretragrammaton asa suna- ca un adolescent scapat din lesa intr-un magazin de instrumente, care incearca sa agate o tanara domnita, etalandu-si talentele dezacordate pe o chitara nevinovata.

Mai departe, despre The Mars Volta, celebra formatie care a scapat intr-un moment de inaltatoare si sofisticata revelatie, cugetarea “Somebody feed me some hooves…”

(… repet, pentru cei care au impresia ca nu au citit (sau ca nu am citat eu) bine: omul ala chiar spune (pe Francis the Mute) :

“SOMEBODY FEED ME SOME HOOVES” )

…pe Amputechture masturbarea intelectuala merge un pas mai departe cu : “Prunefingers who tug in a zealot’s shroud”. Okay, deci ce incearca sa demonstreze? Ca au jucat mult Heroes of Might and Magic?! Ca desi sunt hispanici au invatat cuvintele de SAT?! Nu am mai ras asa de cand Thom Yorke a scos-o pe aia cu “the dinosaurs roam the earth, the sky turns green…”

Unde ramasesem? E greu sa imi pastrez sirul gandurilor in haosul fonic din jurul meu. Ah da, la masturbare. Daca nu ar fi existat abuzul masiv de tobe si solo-ul de SAXOFON de pe Meccamputecture, as fi ramas pur si simplu la ideea ca The Mars Volta sunt niste egomaniaci bizari care probabil umbla imbracati in pungi din acelea cu bule de aer care fac POC POC cand le apesi, ce nu isi pot stapani impulsurile sexuale cand pun mana pe instrumente, asupra carora scartaiturile au efectul unei excitari mesianice. Dar asa nu. Nu accept. Solo de Saxofon inseamna nici mai mult nici mai putin decat ca sunt RAI. Si probabil se masturbeaza NUMAI LA GANDUL ca undeva exista un suflet turmentat, ce lacrimeaza visceral la auzul acestor torturi instrumentale. Pentru ca daca exista o protectie a omului si o protectia a animalului, probabil ar trebui sa existe si o protectie a instrumentului. Si The Mars Volta ar fi inchisi pe viata undeva, departe, fara acces la electricitate.

Prin urmare inchei acest review. Mentionez ca am cedat la “Day of the Baphomets”(penultima piesa). Numai vederea titlului in winamp a avut efect purgativ asupra organismului meu. Asa ca fug la baie. Si nu, nu voi afla niciodata cum suna ultima piesa de pe acest minunat, incantator, fabulos album. Pentru ca deja i-am dat delete.

Iron Maiden – A Matter of Life and Death

Uite ca pot vorbi de rau pana si despre morti. De ce? Foarte simplu: pentru ca atunci cand o formatie face acelasi – dar fix acelasi – lucru de 30 de ani incoace (okay, de 26 de ani, stiu…) inseamna ca au murit si ca doar memoria distorsioneaza auditiv albumele mai vechi.

In cazul in care consideri ca Iron Maiden “are godz”, probabil ai in jur de cinspe ani, te speli pe cap o data la sase luni si porti un tricou decolorat si descusut la umeri cu “Brave New World”, mostenit de la fratele tau mai mare, roacher “batran” care a prins epoca de glorie. Asa ca nu te obosi sa citesti in continuare. Sau citeste si enerveaza-te!

Dupa cum spuneam, “A Matter of Life and Death” duce mai departe pariul Iron Maiden de a scoate din nou si din nou aceleasi piese, in variante din ce in ce mai proaste. Baietii par a avea un simtz al umorului foarte… constant, avand in vedere ca de mai mult de doua decenii nu s-au plictisit de aceeasi gluma. Si poate gluma nu s-a rasuflat (pentru ei), dar muzica da, cu siguranta (si ma indoiesc ca doar pentru mine…).

Okay, poate la alte trupe am condamnat schimbarea de stil, dar e una sa te apuci sa faci “arta” dupa 2-3 albume (cand oricum, daca nu mai ai inspiratia de a merge mai departe in stilul in care ai inceput, probabil nu mai ai inspiratie sa faci nimic altceva, cu atat mai putin “arta” – incep sa urasc acest cuvant), si cu totul altceva e sa ramai constant (stagnant mai bine zis) in aceeasi chestie care te-a facut celebru in ‘80. Come on! Lumea s-a schimbat, vechiul Dodge parcat in praf langa saloon a fost inlocuit de un Dodge Ram de ultima generatie, a aparut telefonia mobila si probabil nevestele trupetilor au dat nastere la progenituri glorioase… ei bine, toate astea nu inseamna nimic pentru Iron Maiden.

Pana la urma, daca e sa o luam logic, lumea cumpara Iron Maiden pentru grafica de pe coverul albumelor (nostalgia e greu de invins, chiar daca Eddie nu a fost niciodata simpatic), pentru vocea lui Dickinson si pentru a avea oricand la dispozitie, in masina, un album fredonabil, plin de sing-along tunes pe care sa le fredonezi la semafor.

Din acest punct de vedere, “A Mater of Life and Death” nu greseste decat la un singur capitol. Grafica exista, avem cranii si tancuri si tonalitate de verde-negru-gri, vocea lui Dickinson e la fel de evocatoare ca intotdeauna (cand asculati Maiden nu vi-l imaginati pe Dickinson in obisnuita pozitie de “destroyer”- cu genunchii flexati, abdomenul supt, brandul pompat in incordarea de a tine microfonul, degetul aratator de la mana dreapta descriind semicercuri amenintatoare catre ascultatori?), dar fredonabilitatea de semafor a disparut. Pe “A Matter of Life and Death” nu mai poti racni modulandu-ti glanda ca la “Seventh son of the seventh son… seventh son of the seventh so-o-o-on…”, nici nu mai poti bate darabana pe solouri dansante gen “Hallowed Be Thy Name” sau “Dance of Death”.

Cu alte cuvinte, noul album Maiden are de toate – grafica amuzanta, Dickinson care inca rules (adica ruleaza… pe Discovery Channel la emisiunea despre avioane) – mai putin elementul cheie care facea din Maiden o formatie departe de a fi geniala, dar cel putin ascultabila.

Muse- Black Holes and Revelations

Ma hotarasem sa nu mai scriu rautati dar iata ca ma intorc pentru ca noul Muse m-a enervat mult prea tare. Astia erau niste gagii simpatici cand i-am “cunoscut” eu prin ‘99 cu “Showbiz”. Okay, nu stiau ei prea multe, dar vocalul chiar ii zicea bine, avea niste acute de zgaria peretii, si in rest- faceau destul de multa galagie pentru numai 3 omuleti.

Apoi au refacut Showbizul in vreo 2 variante (Origin of Symmetry si Absolution) si avand in vedere ca se reeditau- evident intre timp au invatat si sa cante. Am apreciat Absolution pentru ca suna ca un Showbiz usor maturizat (dar din nefericire mai trist nicidecum mai cinic, cum m-as fi asteptat). Cu toate astea, eu intotdeauna prefer primul album. Pentru ca e pur. La majoritatea trupelor proaspat iesite din garaj, primul album e curat, fara fitze, fara mofturi, fara pretentii intelectuale- sunt niste oameni care vor sa se exprime si atat. De cele mai multe ori, pe primul album chiar au ceva de spus. Apoi urmeaza reeditarile. Sau asa numita in popor “facere de kkt” – a se vedea Metallica…

Imi amintesc ca ascultand Absolution ma gandeam ca Muse sunt exact pe linia subtire dintre penibil si okay- grandomanie totala, ziduri de sunet de la capat la altul, zbieretele disperate ale lui Matt (asa il cheama?!), chestii stelare, nave, OZN-uri, extraterestri, simfonii spatiale, titluri pompoase gen “Stockholm Syndrome” (e si cu aliteratie, mai ca iti dau lacrimile de emotie)… Si hop, pe “Black Holes & Stuff” au trecut granitza. Dar nu oricum, ci zburdand zgubilitic spre pajisti mai verzi. Mai exact- spre penibil.

Nu cumva asta e o trompeta pe “City of Delusion”…?

Odiseea Spatiala s-ar fi putut bucura de un soundtrack demential realizat de Muse. Demential pentru ca duce la dementza. Fara cap si coada, toate piesele suna la fel. Nu am reusit sa retin nici macar una singura. Ecouri de Showbiz peste tot, in mare parte dezacordate (deh, old habits die hard…). Nici un fel de revelatie. Pe versuri nici nu m-am uitat, asta nu a fost niciodata punctul lor forte si banuiesc ca nici de data asta nu s-au dezmintit. In rest Muse se ocupa cu lucrurile obisnuite, explodeaza universul, reinventeaza apocalipsa si altele asemenea. Just how bombastic can they get?

Nu pot sa nu mentionez “Knights of Cydonia” care m-a amuzat copios. Okay, moment muzical total ridicol. Toate instrumentele urla din iad. E atat de serioasa piesa incat ma trimite cu gandul la o adunatura de dorks care fac pariuri pe cele mai dramatice si excentrice moduri in care s-ar putea sfarsi lumea. Pentru ca eh, din pacate, lumea nu se termina cu un album prost. Nici macar daca acesta e semnat Muse.

Ma intreb cum au decurs discutiile din studio. Vine producatorul si intreaba “care-i treaba bajeti? Merge, merge? Showbiz IV tre’ sa rupa tot!”. La care Belamy sa ii raspunda (in falsetto, cum altfel) ” Nu maestre… de data asta facem arta!”.

…Si au facut…

Morgana Lefay – Grand Materia

Dintotdeauna mi s-au parut interesante invierile. Sau mai bine zis resuscitarile. In cazul trupei de fata este cu siguranta vorba despre o resuscitare, si inca despre una foarte practica, cu padele si curent electric aplicat direct in piept, pentru ca termenul de “inviere” ar face trimitere la chestiile mistico-oculte care le plac atat de mult suedezilor…

Cum spuneam urmaream cu interes resuscitarea telenovelistica a Morganei Lefay, trecand prin schimbari de case de discuri, sfasieri de titulaturi si in final reuniuni glorioase sub aripa protectoare a aceleasi case de discuri, sub acelasi nume, in aceeasi componenta.

…Si sincer spun ca avand in vedere schimbarile petrecute, ma asteptam la altceva de la Morgana Lefay care au felul lor caracteristic de a nu suna decat a ei insisi, fara a se autoplagia decat in mica masura. Dar cum power metalul nu poate suna decat intr-un singur fel, si cum de asemenea se leaga inextricabil de glorie si alte chestii asemanatoare, Morgana Lefay a scos un album glorios inca din titlu. Din nou coruri grandioase. Din nou alchimie. Din nou ocultism. Din nou mi-e greata.”Grand Materia”.

Sunt cateva chestii specifice power metalului, inca de la inceputurile lui. Si anume e gay. Nu neaparat in sensul rau… va mai amintiti anii 80 in care toti barbatii pareau gay? Si anii 90 in care aceiasi barbati recunoasteau ca chiar sunt gay? Morgana Lefay fac parte din generatia nouazecista, in care barbatii par gay, trec drept gay, aproape ca s-ar lauda ca sunt gay, desi in realitate nu sunt. Si ca in orice trupa cu fatada gay, si la Morgana Lefay se observa atentia la detalii, compozitiile frumos realizate, cu cap si coada (coada cu sageata in varf, evident), cu forta, cu migaleli pe chitara si riff-uri “cremoase” cum spunea un prieten de-al meu.

“Grand Materia” nu e un album de come back rau. Pastreaza tot ceea ce poate ati iubit vreodata la Morgana Lefay- albumul conceptual, art-urile frumoase, forta, viteza, big balls si vocea aceea de Jim Carrey cand canta “We all need somebody to love”, tremurata direct din amigdale. Mai putin baladele (“Only Time Remains”, “On The Other Side” si “My Task is Done”) care suna a Guns’n'Roses (si nu e un compliment).

Un highlight- “Grand Materia”… cat ed inspirat nu? Deci Grand Materia de pe albumul Grand Materia care se remarca prin corul maiestuos care spune “OOOOooo… (si acum ghiciti…) GRAND MATERIA…”… din nou inspiratie deosebita. Dar nu e rau, are o atmosfera si intra in forta, cu amigdale scartaite si tremurate, riff-uri crunchy si un bass excelent care spune o poveste.

Ultima remarca- go go gay metal. Scuze. Power metal am vrut sa scriu. Si gay metal dar in sensul bun… (da, exista un sens bun al cuvantului gay!).

Placebo – Meds

As putea da vina pe 1000 de chestii, printre care si pe sanatatea mea mentala (care e in dubiu de vreo cateva zile) pentru motivul pentru care m-am apucat sa ascult noul album Placebo… si chiar l-am ascultat, ba mai mult, e pe repeat in winamp de doua zile. Asta nu inseamna insa ca il stiu, ca recunosc mai mult de doua melodii de pe el, sau macar ca fac diferenta intre finalul unei piese si inceputul urmatoareia.

As spune ca nu e neaparat de rau, cu alte cuvinte ca e un fel de muzica-zgomot-liniste, deloc solicitanta. Ignorabila. Si uneori asa ceva e bine-venit.

E greu de spus la ce ma asteptam de la o trupa ca Placebo. Dupa un hit ca “Every Me & Every You” si dupa un “Without You I’m Nothing” (varianta cu David Bowie- din punctul meu de vedere una din cele mai bune piese din toata marea familie de brit shit- ceea ce e oarecum de asteptat avand in vedere ca unde isi arunca Bowie ochisorii viu colorati, de obicei rasare ceva bunicel) nu prea mai poti avea mari pretentii. Mai ales de la Placebo. Mai ales de la Brian Molko sau cum ii zice. Poate doar niste videoclipuri interesante pentru transexuali gen “Pure Morning”.

Dar revenind la “Meds”. Pentru mine tot albumul se rezuma la prima piesa (intamplator sau nu, care poarta si titlul albumului), singura cu o oarecare personalitate, care se vrea un fel de varianta obsesiva si de mai proasta calitate a celebrei “Every Me and Every You”. Restul melodiilor imi par un fel de variatii pe aceeasi tema (si nici macar nu iti dai seama cand incep sau cand se termina). Aceleasi riff-uri de chitara cu care ne-am obisnuit, vocea lui Molko rasunand din strafunduri de canal, toba monotona, intro-uri clean, distorsuri pe voce, refrene obsedante (dar parca mai obositoare decat pana acum).

Deci albumul-piesa “Meds”. Stim cu totii celebra vorba, aia cu “ai uitat sa iti iei pastilele?”… ei bine Placebo o transforma intr-o melodie, in care Brian si inca o tipa, o oarecare VV (care n-are voce nici cat Brian) te intreaba mai mult sau mai putin prietenos “Baby, did you forget to take your meds?”, de nenumarate ori, pana cand, desi chiar daca nu ai nici o pastila de luat, iti faci obligat un drum pana la cea mai apropiata farmacie.

M-am plictisit teribil scriind chestia asta, probabil la fel de rau pe cat m-am plictisit ascultand albumul. Si pe cat de mult v-ati plictisit si voi citind, la fel va veti plictisi si ascultand ultima “capodopera” a unei formatii pe care eu personal o consider overrated.

In Flames – Come Clarity

Titlul postului ar fi trebuit sa fie “cum sa te faci de kkt pe 3 albume in incercarea de a atrage publicul american”…

Ideea e destul de simpla… daca vroiam Korn, ascultam Korn, nu In Flames… Dar asa vreau in Flames, tagurile de la winamp arata “In Flames”, dar eu tot Korn ascult… desi asemanarea cu Korn e aproape un compliment pentru un album ca “Come Clarity”… cea mai potrivita descriere ar fi” Linking Park meets Korn on a dark alley and sodomizes them all”!

Pe vremea cand ascultam Clayman si Jester Race imi imaginam ca In Flames nu ar putea suna in halul asta decat daca ar fi inchisi undeva intr-un canal si obligati sa se prostitueze de catre vreun astronaut din ala de care le placea lor atat de mult pe vremuri. Strategia a fost mult mai simpla de fapt: oamenii s-au gandit ca in America se vinde bine death-ul… asa ca, de ce sa nu cante si pentru americani, nu doar pentru suedezii la fel de plictisiti ca ei si pentru nemtzii care oricum inghit cam orice mizerie… ?…Dar daca tot canta pentru americani, de ce sa vanda death, care oricum are un public limitat, cand nu-metalul e in floare si slipknot umplu stadioane…? Metallica au facut-o pe St. Anger… deci drumul e deschis si deja batatorit.

…Si asa a aparut “Come Clarity”… ca si cum ai trece Whoracle printr-o sita care subtiaza sunetul si scoate esenta din melodii. Tot ce era consistent a ramas in sita, restul s-a scurs in canal… prin “rest” intelegand exact ce se poate auzi pe “Come Clarity”. Totul imi pare mai “subtire”- de la sunetul de chitara (un distors adormit si sintetic care imi aminteste de clasa a 11a si de mine cantand pe un amarat de efect ZOOM 505II), pana la tobe (care din pacate imi amintesc de orice altceva numai nu de In Flames), pana la voce. Nu va asteptati sa il mai auziti pe Anders Fridén – va place sau nu, a fost concediat si inlocuit cu o copie scheunatoare de-a lui Jonathan Davis…

Un singur highlight pe album- cu multa indulgenta, bineinteles- piesa “Come Clarity”- care de bine de rau, pastreaza alternantele intre chitara clean si distors cu care ne-au obisnuit In Flames pe vremurile cand inca fugareau satelitzii si astronautii.

Nu imi place notiunea de “sellout” si nu am obiceiul sa fac astfel de categorisiri dar, din pacate, In Flames si-au castigat aceasta titulatura fara prea mult efort. Daca va place Linking Park, “Come Clarity” o sa ramana in playlist multa vreme. Daca nu… pacat de banda de net irosita pentru download.

Sorry to confuse you, but all that you know is WROOONG

Imi amintesc de o faza dintr-un film (sau poate serial) extrem de prost (si de comedie in acelasi timp), in care, la un moment dat, pentru a atenua efectul vestilor proaste, mesagerul turna mai intai o minciuna suculenta, soca iremediabil destinatarul, dupa care il mangaia cu otzetul vestii reale. De exemplu- inainte de a-i spune ca a picat un examen, il batea tandru si viril pe umar, comunicandu-i ca mama / fratele / catzelul / vreun membru de neinlocuit al familiei tocmai a sucombat unui tragic accident.

Pornind de aici, m-am hotarat sa le aplic aceeasi prastie si alor mei, inainte de a le spune ca am reusit sa ard bancheta de la masina cu tzigara. Si pentru ca in perioada respectiva edilii capitalei se distrau copios in intruniri francofone si Steaua pierdea meciuri intr-un mod jenant, am gasit scuza perfecta: dupa un meci in care Steaua a fost umilita pana la sange, niste suporteri simpatici (din aia cu fulare si trompete), profitand de faptul ca toata politia comunitara colcaia in centru, pazind accesul pe niscai strazi, s-au hotarat sa imi sparga masina si, neavand ce sa fure, s-au hotarat sa imi arda banchetele cu tigara…

Gandit si facut. Sunat parintii si comunicat pe ton sumbru nemernicia tarii in care traim, rautatea oamenilor si incompetenta politiei. Povestea scartzaia usor pe la balamale- cine dumnezeu ar vrea sa sparga un Opel Corsa cu casetofon incorporat in bord si cu alarma de ii scoala si pe impotenti?! Pe moment insa, marcat de dramatismul povestirii, taica-miu nu a bagat in seama micul detaliu nesemnificativ, a inghitit pe nerasuflate povestea cu cele doua geamuri sparte si bancheta gaurita de tzigara si m-a trimis instant la politie.

Distractia a continuat si in zilele urmatoare, cu mine dand reprezentatii de Oscar la telefon, povestind cum nemernicii de la reprezentanta Opel mi-au inlocuit geamurile dar nu au gasit pe stoc tapiterie ca a mea, si au comandat din Austria, si tre’ sa vina sooner or later. Toate bune si frumoase, urma intr-un final sa le trantesc deliciul final- si anume ca nu SE MAI FABRICA pentru Corsa 2004, din moment ce noul model a intrat pe piata deja. Insa lucrurile nu merg intotdeauna asa cum speri.

Pentru ca ai mei s-au gandit sa vina in inspectie la domiciliu. La domiciliu insemnand si inspectie auto (nu, nu revizie, doar inspectie- plimbat circumspect in jurul masinii, cu mainile in shold, atingand cu varful bocancului cate un cauciuc). Dupa cum spuneam inspectie. Euma sprijin de capota, rozandu-mi unghiile.Silenzium Lugubrum…

Inainte de a va comunica deznodamantul, trebuie sa mentionez ceva- singurul detaliu (pe langa faptul ca povestea per total era bine unsa cu ulei si sfaraind in tigaie) care m-ar fi putut da de gol consta in SERIILE de pe geamuri. Geamurile cand se schimba, evident au alte serii. Conform povestii mele, masina mea tocmai devenise posesoarea a doua geamuri noi, implicit cu serii nou-noutze. Si pentru ca in cazul unor astfel de cosmetizari de situatie trebuie sa iei in seama detaliile, bineinteles ca ma gandisem si la asta, amintindu-mi ca, nu cu multa vreme in urma, un amic simpatic (sa ii spunem… Jackson), avusese grija sa imi gaureasca o portiera, in timp ce se plimba triumfator cu masina mea. Ma enervasem atat de tare sa vad portiera sifonata incat i-am dat omului talonul de la masina si copie dupa asigurare si l-am trimis sa umble singur prin portile CASCO-urilor si sa imi aduca masina CA NOUA, cu portiera schimbata. Ceea ce a si facut. De unde rezulta si o oarecare lipsa de continuitate in seriile de pe geamuri.

Revenind la inspectie. Il vad pe taica-miu rozandu-si mustatza, apoi vocea ma plesneste peste ceafa.

“Auzi… da’ tu ai schimbat TOATE geamurile?!”

El e glumetz. Eu nu.

“Aaa… pai am lasat-o la service… io stiu ce au facut aia acolo… treaba lor…”

Si pentru ca avem cu totii talentul de a ne subestima parintii, iata ca izbucenste si scandalul. Cu tot tacamul. Cu maica-mea plangand ca “vaaaai… ma mintzi… tu crezi ca noi suntem prosti…” si cu taica-miu care concluzioneaza demonic “Probabil TU ai ars tapiteria cu tigara si ai bagat toata vrajeala asta, ca stiai ca CASCO nu acopera…”

Dupa evacuarea celor doi nervosi, il sun pe sus-numitul Jackson dintr-o curiozitate aproape fara glas.

“Auzi… da aia cand au schimbat portiera nu au inlocuit si geamul?!”

Si il aud razand. Se distreaza copios.

“Nuuuu… pai ce, crezi ca am intrat in tanc? Numa’ tabla, geamu’ n-avea nimic…”

Morala? Probabil daca as fi spus adevarul (da, adevarul, oricat de mic si de jegos ar fi el) nu s-ar fi intamplat nimic. Doar vagile observatii cu privire la fumatul in masina. In cazul generat de mine, s-a ajuns la intregul circ de familie, cu lipsa de incredere si respect. Ba mai rau, iata-ma umbland prin targuri dupa tapiterie de Opel Corsa din 2004. Pentru ca am si tema de casa- sa rezolv problema in maxim o luna. Si sa nu mai fumez in masina. Niciodata. Well, asta nu e verificabila. Seriile de pe geamuri nu comunica si data la care s-a fumat ultima oara. Sau poate ca…?